This post is password protected. To view it please enter your password below:

Password:

Why did you have fall in love? Weren’t you miserable enough without being in love? Kisses, promises, chocolate, sunshine and rain. You were a lonely person, you liked the way you were and now you are trapped between two worlds, not belonging to any of them; trapped between loneliness and crowds, between misery and love, happiness and depression. You love her, you really do and she loves you too, but sometimes you just feel like there is no room for you in her heart, in her world.

You can’t ask her to change what she is and you can’t ask her to stop becoming what she wants, you don’t even want to do those things. You just want for it to be like the first moments, shy kisses, laughter and hands holding. Memories, damn memories, they always love making fools of all of us.

You stand alone in your empty room reading the letters that she used to give you; you used to talk about all the things in the world, you used to write to each other and now all those things ceased. It’s like a tiny universe collapsed on itself killing the only two people that lived there. Could you ever be the one she deserves and wishes, could you be to her as she is to you?

“In recent news, millions of butterflies from all over the world have suddenly died in a strange and silent ritual. Scientist remain baffled as no known cause can be found to such behavior.”

The hallway was empty and dull; it seemed like a relic of a time long passed, a time in which happiness and sunshine were everywhere. The hallway was the one thing that had seen all the emotions of life, from happiness to despair, from laughter to cries… it had seen children running and teachers talking seriously with each other; it had seen lovers kiss and enemies fight. Too bad the school had to be closed.

A broken down door was hanging open, above it the letters “12 A” engraved in its frame. It was always the place I belonged to even though I spent most of my time there in another room, the one whose name and only mark was “C”. The empty room was silent and sad like a broken down soul and the footsteps sounded strange on the floor. The benches were rotten by moisture and the dust covered all of the bookcases.

“Welcome students! I’m Ms. D. and I wish you a new and fulfilling year! Oh, and remember, keep an open mind if you want to achieve anything in this school.”

Now everything was silent and dead, the lights were turned off and the windows were broken. Just like a dead wale on the shore, everything was still and lifeless. The days of joy and hope were long gone…

Rain running down; summer rains, who can predict them? The sky was grey and full of clouds and the raindrops were coming down on the city like the tears of angels above. The weather was warm and the wind was blowing and all of nature’s belongings were dancing in the breeze.

We were sitting in bed listening to the rain falling on the rooftops and talking; planning our lives, hoping and loving each other. The phone rang and you had to go to work… it was Monday even though the weather would have kept anyone off the streets.

The next day you told me that you felt that there was no room for you in my world and you left. That was all the talk we had, all the reasons given and all the words spoken. As you shut the door behind you I felt the world collapse around me, the sun suddenly turned black and life ended.

It was indeed a summer of tears, of memories and forgotten promises… it was the beginning of my change and it was the time I realized who I was and what I had to do.

OK, this will be a long post and will be written in Romanian so I’m sorry but this won’t be translated into English. Also, it’s currently not finished but I decided to post it so please check back for updates (I’ll post a notice here if new things are added into it).

Am ajuns pe peron si adunati in jurul mormanului de bagaje si lucrari asteptam cu emotie sosirea trenului sperand ca vagonul numarul 19 va opri cat mai aproape de noi.

Incet, incet, trenul isi face aparitia, se apropie si la fel de incet trece de noi spre disperarea lui George care nu vazuse vagonul cu numarul 19 in garnitura ce se oprise dincolo de noi si gramada noastra de bagaje. Era ora 06:10 si aflam ca vagonul cu pricina urma sa fie atasat aici, in Gara de Nord, urmand sa plece spre Kiev la ora 06:30. Read the rest of this entry »

For some time now I’ve been trying to read The Psychology of Cyberspace by John Suler but it seems that I can’t find the time needed. Anyway, from what I saw it is a good book worth reading.

This hypertext book explores the psychological aspects of environments created by computers and online networks. It presents an evolving conceptual framework for understanding how people react to and behave within cyberspace: what I call “the psychology of cyberspace” - or simply “cyberpsychology.”

John Suler, Ph.D.

---

On unrelated news, yesterday was the funeral of a school coleague. He died frozen during a storm in Fagaras Mountains while his friend was on her way back with help. He was a good person, national olympic at German, had all his life in front of him. Unfortunately faith wasn’t on his side that day. May you rest in peace!

“What do you think it is that makes a man”

I started on the Definition. He cut me of after five words.

“It is not!” he said. “A wax figure could have all that, and he’d still be a wax figure, wouldn’t he?”

…

“Well, then, what makes a man a man is something inside him.”

“A soul?” I suggested.

“No… souls are just counters for churches to collect, all the same value, like nails. No, what makes man man is mind; it’s not a thing, it’s a quality, and minds aren’t all the same value; they’re better or worse, and the better they are, the more they mean.”

~~~

“They stamp on any change: they close the way and keep the type fixed because they’ve got the arrogance to think themselves perfect. As they reckon it, they. and only they, are in the true image; very well, then it follows that if the image is true, they themselves must be God: and, being God, they reckon themselves entitled to decree, “thus far, and no farther.” That is their great sin: they try to strangle the life out of Life.”

The Chrysalids by John Wyndham. It’s a must-read.

This text belongs to my dear porcelain doll and is published here without her approval so I accept the consequences. Furthermore, if she doesn’t want the text to be published this post will be deleted.

Pentru persoana cu cei mai frumoşi ochi din lume dar şi pentru aceia ce încă îşi mai amintesc cu plăcere de vara trecută.

Dacă lumea mea ar fi în alb şi negru atunci ce gust ar avea vântul rătăcit prin părul tău?
Dacă noi am respira aerul negru al nopţii oare ne-ar fi frig? Ne-am teme de fluviile învolburate de lapte şi mările adânci de cafea? Oare răsăritul ar fi alb… iar apusul negru? Prin vene ne-ar curge cerneală neagră iar chipurile ne-ar fi palide ca de mort? Dacă apa şi aburul ar fi albe, atunci şi gheaţa le-ar fi asemeni şi deci focul ar arde mocnit mirosind negru ca şi noaptea?
Dacă spre seară, la ora cinci, aş alerga pe bulevardul de smoală spre tine, ce ai sta ascuns în staţia de tramvai, mi-ai ieşii în cale zâmbind? M-ai lăsa să îţi sorb negrul buzelor? M-ai ţine de mână, simţindu-mi sfios albeaţa unghiilor? Ne-am strânge cu toţii şi am coborâ împreună treptele spre întunericul ce ne-ar adăposti pentru un timp mult prea scurt de albul orbitor. Acolo fumul alb ne-ar ameţii, otrăvurile incolore ne-ar odihni iar sunetele negre ne-ar curăţii gândurile. Pierduţi în râsete şi îmbrăţişări ne-am omorâ trecutul, am adormii viitorul şi am urca spre negrul de afară împăcaţi cu cel din noi, alergând la braţ prin peisajele nopţii.
Am fi frumoşi, oare, în trupurile noastre anoste, lipsite de culoare? Dar oare ar mai conta? Nu ar mai exista îngeri bruneţi şi demoni blonzi…
Dar totuşi… lacrimile albe ne-ar spăla durerea întunecată din minte?
Privind acum la lumea mea mă întreb: ce culoarea are gândirea? Dar iubirea? Sau măcar sărutul?
Mă pierd acum printre cuvinte negre înşirate pe-o foaie albă* şi tot ce mă mai ţine în pustiul acesta lumino-ntunecat e negrul privirii tale luminoase.

*textul a fost scris iniţial cu pixul pe o foaie dintr-un caiet de latină.

I miss those days but you are still here… I love you, even if the words can’t express the true feelings I have for you.

Se uita hipnotizat la banda roşie de metal precum un fluture ce e pe punctul de a se avânta în focul salvator; aştepta metroul ca să se poată arunca în faţa lui, măcar în propria sa imaginaţie.

Se trezi de mână cu ea şi-şi aduse aminte când spusese că momentul acela a fost începutul sfârşitului. Nu ar fi vrut să ştie, nu ar fi vrut să simtă, tot ce dorea e să se termine repede, o moarte de basm: strivit sub roţile necruţătoare ale metroului sau electrocutat, printr-un ultim dans cu banda roşie de metal, acel foc şi pasiune ce-l ademenea.

În staţie răsunau colinde ce însă aveau un aer macabru, sau cel puţin aşa i se părea lui; oamenii se înghesuiau în faţa metroului iar el o ţinea de mână… sau mai bine zis ea îl ţinea de mana. Ar fi vrut să sară însă atata timp cât lua pe cineva după el nu o putea face; paradoxal, nici când era singur nu putea lua decizia finală - numiţi-o laşitate, indecizie sau pur şi simplu prostie.

Urcară amândoi în vagonul plin de oameni; atâta viaţă, forfota datorată urcării dădea senzaţia de mişcare continuă, un perpetuum mobile ce se potoli însă treptat până când, într-un ultim spasm totul devenea nemişcat, pierdut într-o lume imobilă. Toată călătoria îi făcea greaţă însă nu avea de ales… ca de obicei, ea era acolo, şi pentru ea trebuia să treacă prin asta aşa cum a trecut peste toate acele lucruri mărunte care-l enervau.

Uşile se deschiseseră şi ei coborâră din vagonul îmbâcsit, în continuare ţinându-se de mână. El respira uşurat aerul plin de colinde ce sunau prost în difuzoarele amplasate alandala prin staţia de metrou. Urcară scările rulante şi se trezi în aerul rece de afară; o nouă seară fără de lună sau stele, aceleaşi sentimente de inutilitate şi neşansă, durere nespusă şi intimă; acelaşi “nevermore” şoptit încet astfel încât doar el să-l poată auzi şi înţelege.

Ca de obicei folosea aceleaşi metode pentru a-şi ţine în frâu pe cât posibil depresia în care se înfăşurase ca într-o pătură albă şi rece. Gânduri răzleţe fără finalitate îi fulgerau prin minte şi lăsau în urma lor o dâră lăptoasă ce era încet încet înghiţită de negrul înconjurător.

Ar fi vrut un fulg de nea, unul singur, să cadă, să-l prindă în palme şi să zâmbească în timp ce acesta se topea; era singurul mod în care s-ar fi simţit mai bine, folositor şi mândru într-un fel deoarece era încă în viaţă. Aşa, fără fulgul răzleţ era doar încă un cadavru printre alte mii dintr-un oraş rece dar nu îngheţat, oraş închistat într-o lume cu nuanţe de roz liliachiu ce prevesteau otrava…

Visa, şi vedea trecerea anului de undeva departe, din afara camerei în care se afla. Se visa singur într-o pădure de oameni îngheţaţi în nepăsarea lor, o lume fără ipocrizie, o lume în care puteau fi doar ei… uneori îl durea dragostea.

Se aşeză lângă caloriferul cald ferindu-se astfel de frigul pe care îl simţea în sufletul său. Îl dezgustau râsetele false şi bete ce se auzeau sub podeaua sa însă era prins şi singura scăpare era fereastra ce dădea spre frigul de afară şi muzica înceată ce se auzea - imaterial parcă - în camera micuţă şi întunecată. Ar fi vrut să ţipe, să plângă şi să sângereze… nu putea însă face nici unul dintre aceste lucruri şi asta durea cel mai tare.

Aerul călduţ şi parfumat din cameră nu-i făcea bine însă nu vroia să plece; pur şi simplu îşi accepta pedeapsa şi ispăşea sentinţa dată de el însuşi: îşi spusese un ultim “nevermore” pe care însă nu-l respectă şi acum trebuia să sufere pentru gestul său, aşa că asta făcea.

Stătea resemnat lângă calorifer, uşor dezgustat şi pierdut în amintiri de mult apuse: mirosul înnecăcios al hanului, soarele filtrat de frunzele copacilor în parc, sărutul acela timid… vise şi lucruri pe care nu le va mai trăi niciodată… şi suspină.

Când însă începu să plângă şi ea îi şterse lacrimile şi îl întrebă ce este în neregulă descoperi încă un motiv pentru care o iubea… era singura care credea în el, singura căreia îi păsa…

Vad oameni ce stau in picioare
Vad pasari ce fug catre-apus
Vad ingeri ce cad in pacate
Vad demoni ce viata aduc.

Visez la izvoare de munte
Visez la paduri de cristal
Visez la un nume anume
Visez la un inger real.

Traiesc intr-o lume ciumata
Traiesc ca sa spun ca nu mor
Traiesc cu un suflet de gheata
Traiesc o persoana s-ador.

Atunci cand nimicul e-aproape
Si lumea e-un mare pustiu,
Cand strada e goala in noapte…
Nicicand visator pot sa fiu.

Cand frunzele-nvata sa zboare
Si luna pluteste prin nori
Cand versul se-aude in soapte
Atunci nu mai poti ca sa mori!