While browsing the net I stumbled upon a comic called Questionable Content. After reading a few strips it became my favorite comic so far, being as good as my old time favorite Sam and Fuzzy. The comic’s about the life of Marten Reed, an indie rock fan stuck with a sarcastic but overly protective girl named Faye. The comic is updated every weekday (from Monday to Friday).

Also, Gone With The Blastwave has received an update consisting in a new strip (number 32). For those who don’t know, GWTB is a strip about the fight between two armies, the reds and the blues, in a post apocalyptic world.

Finally, another newly discovered comic is named Nine Planets Without Intelligent Life and is about two robots trying to discover themselves. The action takes place in the future, after the end of the human race (at least they died happy). The comic has some philosophic ideas that integrate well with the rest of the comic. I recommend it despite the fact that the updates have ceased (at least temporarily).

By the way, this is probably the last post before my inter-semestrial holiday which starts this Monday so this means that the next post will be published sometimes next week. Also, wish me luck on my Friday partial exam at Cisco Networking Academy.

I guess this blog is going to get more personal because I left my philosophical ideas behind me, or even better said, put them away somewhere deep inside my mind. I don’t know if this move is for the better or for the worse but from now on (or at least a period of time) there will be no more philosophical ranting around here.

I’m waiting for the sky to start falling. I’m talking about snow… I’m sick and tired waiting for it to arrive in my home while others are enjoying it right now. Why does the snow discriminate? I want to wake up one morning, look out my window and see everything around me white: white rooftops, white trees, white cars and a white/gray sky. I want to go out in the evening while snow flakes fall and melt in my open hand, I want to smell a glass of wine in Collectors and look at the falling snow.

Hopefully I’ll manage to find a few spare days the next week (yeah, school’s over for a week) and head over to the mountains. I hope to visit my friends from the trip in Croatia, talk and laugh and remember those days. Good times, good summer…

Anyway, the sky now is blue, there isn’t a cloud on it so I guess there’s no chance for it to start snowing.

After a period of confusion I realized that life must be lived with it’s good and bad. There are certain events in life that can’t be avoided and the challenge of surpassing them is what makes life beautiful.

The challenges are there with the purpose of making us stronger, better and wiser. We live in a perpetual level-up, accumulating knowledge. Even the bad things have a good part in them, and no matter how hard life may seem you must live it. It is your duty to evolve, this is why you live; if not for you for the other people around you.

Who knew that I would qualify to the English Olympiad? I went, I gave it all and made a step towards my future. I will go to the next phase with more knowledge, with more courage and with more self-trust. I am my own future, so why not invest in myself?

From now on there will be no more whining about how hard life is because others have to live with more hardships than I do. Now I am a better planned man (thanks to don’tpoketheemodudei’magirl thingy aka Porcelain Doll who managed to plan my schedule).

So remember, the show must go on!

I’ve recently switched to the new WordPress 2.1 version from the old 2.0.7. Everything seems to work fine except I have a little problem with the links so they have been removed but they’ll be back soon.  Also, I don’t have a microphone so the audio parts of the posts aren’t going to appear soon.

Sometimes you think you have reached the end of the road.

This is such a moment for me: almost nothing makes sense, I can’t write, I can’t think or concentrate, nothing turns out the way I want or expect, I let people down and make stupid mistakes I’ve made time and time again.

So I don’t know when the next post will be published or even if there will be another one, I can just wait and try to get over this mood I’m in.

This text belongs to my dear porcelain doll and is published here without her approval so I accept the consequences. Furthermore, if she doesn’t want the text to be published this post will be deleted.

Pentru persoana cu cei mai frumoşi ochi din lume dar şi pentru aceia ce încă îşi mai amintesc cu plăcere de vara trecută.

Dacă lumea mea ar fi în alb şi negru atunci ce gust ar avea vântul rătăcit prin părul tău?
Dacă noi am respira aerul negru al nopÅ£ii oare ne-ar fi frig? Ne-am teme de fluviile învolburate de lapte ÅŸi mările adânci de cafea? Oare răsăritul ar fi alb… iar apusul negru? Prin vene ne-ar curge cerneală neagră iar chipurile ne-ar fi palide ca de mort? Dacă apa ÅŸi aburul ar fi albe, atunci ÅŸi gheaÅ£a le-ar fi asemeni ÅŸi deci focul ar arde mocnit mirosind negru ca ÅŸi noaptea?
Dacă spre seară, la ora cinci, aş alerga pe bulevardul de smoală spre tine, ce ai sta ascuns în staţia de tramvai, mi-ai ieşii în cale zâmbind? M-ai lăsa să îţi sorb negrul buzelor? M-ai ţine de mână, simţindu-mi sfios albeaţa unghiilor? Ne-am strânge cu toţii şi am coborâ împreună treptele spre întunericul ce ne-ar adăposti pentru un timp mult prea scurt de albul orbitor. Acolo fumul alb ne-ar ameţii, otrăvurile incolore ne-ar odihni iar sunetele negre ne-ar curăţii gândurile. Pierduţi în râsete şi îmbrăţişări ne-am omorâ trecutul, am adormii viitorul şi am urca spre negrul de afară împăcaţi cu cel din noi, alergând la braţ prin peisajele nopţii.
Am fi frumoÅŸi, oare, în trupurile noastre anoste, lipsite de culoare? Dar oare ar mai conta? Nu ar mai exista îngeri bruneÅ£i ÅŸi demoni blonzi…
Dar totuÅŸi… lacrimile albe ne-ar spăla durerea întunecată din minte?
Privind acum la lumea mea mă întreb: ce culoarea are gândirea? Dar iubirea? Sau măcar sărutul?
Mă pierd acum printre cuvinte negre înşirate pe-o foaie albă* şi tot ce mă mai ţine în pustiul acesta lumino-ntunecat e negrul privirii tale luminoase.

*textul a fost scris iniţial cu pixul pe o foaie dintr-un caiet de latină.

I miss those days but you are still here… I love you, even if the words can’t express the true feelings I have for you.

So the winter holiday season is over; Christmas came and brought me a nice cold which lasted for just two days but was the worst I ever had, New Years Eve came along with some of my friends sick (the damn cold is everywhere) but was OK.

Now it’s time to take a small break, read a good book and enjoy the snow that lasted for a day. I spent an evening in Laptaria lui Enache along with “The Restaurant at the end of the universe” by Douglas Adams (yes, the guy who wrote “The Hitch Hicker’s Guide to the Galaxy”) and two glasses of Guinness (buy one, get one free); it was a relaxing evening even though by the time I managed to drink the first pint of ale the second was somewhat warm.

The next thing which made me feel good was the evening spent with Andy talking, plotting and planing to take over the world. We smiled, laughed, talked and had a good time. The initial plan was to go to Utopia but we ended up in Laptaria lui Enache because Utopia opened late.

Another relaxing thing was the rebranding of E-Utile which became arenaIT because I can now concentrate more on writing (both here and there). I’ve got a small novel on my brain and I try to find time to write it.

Overall this winter brake was nice except a small thing that made me very angry but I will have my revenge.

Se uita hipnotizat la banda roşie de metal precum un fluture ce e pe punctul de a se avânta în focul salvator; aştepta metroul ca să se poată arunca în faţa lui, măcar în propria sa imaginaţie.

Se trezi de mână cu ea şi-şi aduse aminte când spusese că momentul acela a fost începutul sfârşitului. Nu ar fi vrut să ştie, nu ar fi vrut să simtă, tot ce dorea e să se termine repede, o moarte de basm: strivit sub roţile necruţătoare ale metroului sau electrocutat, printr-un ultim dans cu banda roşie de metal, acel foc şi pasiune ce-l ademenea.

ÃŽn staÅ£ie răsunau colinde ce însă aveau un aer macabru, sau cel puÅ£in aÅŸa i se părea lui; oamenii se înghesuiau în faÅ£a metroului iar el o Å£inea de mână… sau mai bine zis ea îl Å£inea de mana. Ar fi vrut să sară însă atata timp cât lua pe cineva după el nu o putea face; paradoxal, nici când era singur nu putea lua decizia finală - numiÅ£i-o laÅŸitate, indecizie sau pur ÅŸi simplu prostie.

Urcară amândoi în vagonul plin de oameni; atâta viaţă, forfota datorată urcării dădea senzaÅ£ia de miÅŸcare continuă, un perpetuum mobile ce se potoli însă treptat până când, într-un ultim spasm totul devenea nemiÅŸcat, pierdut într-o lume imobilă. Toată călătoria îi făcea greaţă însă nu avea de ales… ca de obicei, ea era acolo, ÅŸi pentru ea trebuia să treacă prin asta aÅŸa cum a trecut peste toate acele lucruri mărunte care-l enervau.

UÅŸile se deschiseseră ÅŸi ei coborâră din vagonul îmbâcsit, în continuare Å£inându-se de mână. El respira uÅŸurat aerul plin de colinde ce sunau prost în difuzoarele amplasate alandala prin staÅ£ia de metrou. Urcară scările rulante ÅŸi se trezi în aerul rece de afară; o nouă seară fără de lună sau stele, aceleaÅŸi sentimente de inutilitate ÅŸi neÅŸansă, durere nespusă ÅŸi intimă; acelaÅŸi “nevermore” ÅŸoptit încet astfel încât doar el să-l poată auzi ÅŸi înÅ£elege.

Ca de obicei folosea aceleaşi metode pentru a-şi ţine în frâu pe cât posibil depresia în care se înfăşurase ca într-o pătură albă şi rece. Gânduri răzleţe fără finalitate îi fulgerau prin minte şi lăsau în urma lor o dâră lăptoasă ce era încet încet înghiţită de negrul înconjurător.

Ar fi vrut un fulg de nea, unul singur, să cadă, să-l prindă în palme ÅŸi să zâmbească în timp ce acesta se topea; era singurul mod în care s-ar fi simÅ£it mai bine, folositor ÅŸi mândru într-un fel deoarece era încă în viaţă. AÅŸa, fără fulgul răzleÅ£ era doar încă un cadavru printre alte mii dintr-un oraÅŸ rece dar nu îngheÅ£at, oraÅŸ închistat într-o lume cu nuanÅ£e de roz liliachiu ce prevesteau otrava…

Visa, ÅŸi vedea trecerea anului de undeva departe, din afara camerei în care se afla. Se visa singur într-o pădure de oameni îngheÅ£aÅ£i în nepăsarea lor, o lume fără ipocrizie, o lume în care puteau fi doar ei… uneori îl durea dragostea.

Se aÅŸeză lângă caloriferul cald ferindu-se astfel de frigul pe care îl simÅ£ea în sufletul său. ÃŽl dezgustau râsetele false ÅŸi bete ce se auzeau sub podeaua sa însă era prins ÅŸi singura scăpare era fereastra ce dădea spre frigul de afară ÅŸi muzica înceată ce se auzea - imaterial parcă - în camera micuţă ÅŸi întunecată. Ar fi vrut să Å£ipe, să plângă ÅŸi să sângereze… nu putea însă face nici unul dintre aceste lucruri ÅŸi asta durea cel mai tare.

Aerul călduÅ£ ÅŸi parfumat din cameră nu-i făcea bine însă nu vroia să plece; pur ÅŸi simplu îşi accepta pedeapsa ÅŸi ispăşea sentinÅ£a dată de el însuÅŸi: îşi spusese un ultim “nevermore” pe care însă nu-l respectă ÅŸi acum trebuia să sufere pentru gestul său, aÅŸa că asta făcea.

Stătea resemnat lângă calorifer, uÅŸor dezgustat ÅŸi pierdut în amintiri de mult apuse: mirosul înnecăcios al hanului, soarele filtrat de frunzele copacilor în parc, sărutul acela timid… vise ÅŸi lucruri pe care nu le va mai trăi niciodată… ÅŸi suspină.

Când însă începu să plângă ÅŸi ea îi ÅŸterse lacrimile ÅŸi îl întrebă ce este în neregulă descoperi încă un motiv pentru care o iubea… era singura care credea în el, singura căreia îi păsa…